Thursday, June 16, 2011

Draga mea sora...


Tot ce am trait, tot ce am gandit, tot ce am intalnit m-a adus aici, acum, in acest moment. Respir. Sunt aici. Acum. Cum am ajuns in punctul acesta? Se spune ca, in fiecare moment, alegi. Si ca fiecare alegere este o negare. O negare a tuturor celorlalte variante pe care le aveai in fata.
Am vreo opt ani. Sunt la bunici. Sar gardul, ies in strada. Caldura a inmuiat asfaltul gros, acum e moale, imi afund degetul mare in el, e cald si simt ca ma scufund. Pe strada e liniste, e atat de cald, incat am senzatia ca, daca nu ma misc din loc, ma voi scufunda in trotuarul incins. Copilaria mea...
Uneori am senzatia ca a fost ieri. Alteori, parca am trit o alta viata. In care am avut iubire, spaima, timiditate; poate si prietenie. O alta viata, in care imi place sa scormonesc prin sifonierul bunicii. Cat o iubesc! Chiar si azi, la multi ani de cand nu mai este... Imi place sa ma strecor, in liniste, in dormitorul ei, sa deschid dulapul cu mare si sa gasesc comori. Un universparfumat, in care locuiesc esarfe vaporoase din matase, sau batice sobre din bumbac, sau furouri despre care nu pot nici macar ghici la ce folosesc. Sunt prea mica. Sunt frumoase. In sifonier sunt stapana, pentru cateva minute rapite hoteste, peste o lume. Lumea ei. Cand ma simt foarte indrazneata, deschid cutia lacuita in care ma asteapta bijuteriile. Nu arunc decat o privire, caci niciodata nu indraznesc sa le ating. Nu sunt scumpe, in micuta cutie cu comori nu sta ascunsa o avere in aur; sunt, insa, fructul interzis si stau in spatele singurei usi a sifonierului care se inchide cu cheia. Copilaria mea...
Am lasat-o undeva in urma, impartita intre o curte de bloc si o gradina fermecata. Gradina ei, care mi-a vegheat de mii de ori jocul, si in care, in anii adolescentei, mi-am zbuciumat sufletul, patruns de o iubire prea mare... Acum, cand au trecut atatia ani, mi-a ramas, inca, un "de ce". De ce m-am indragostit...

No comments:

Post a Comment