Thursday, June 16, 2011

Draga mea sora...


Tot ce am trait, tot ce am gandit, tot ce am intalnit m-a adus aici, acum, in acest moment. Respir. Sunt aici. Acum. Cum am ajuns in punctul acesta? Se spune ca, in fiecare moment, alegi. Si ca fiecare alegere este o negare. O negare a tuturor celorlalte variante pe care le aveai in fata.
Am vreo opt ani. Sunt la bunici. Sar gardul, ies in strada. Caldura a inmuiat asfaltul gros, acum e moale, imi afund degetul mare in el, e cald si simt ca ma scufund. Pe strada e liniste, e atat de cald, incat am senzatia ca, daca nu ma misc din loc, ma voi scufunda in trotuarul incins. Copilaria mea...
Uneori am senzatia ca a fost ieri. Alteori, parca am trit o alta viata. In care am avut iubire, spaima, timiditate; poate si prietenie. O alta viata, in care imi place sa scormonesc prin sifonierul bunicii. Cat o iubesc! Chiar si azi, la multi ani de cand nu mai este... Imi place sa ma strecor, in liniste, in dormitorul ei, sa deschid dulapul cu mare si sa gasesc comori. Un universparfumat, in care locuiesc esarfe vaporoase din matase, sau batice sobre din bumbac, sau furouri despre care nu pot nici macar ghici la ce folosesc. Sunt prea mica. Sunt frumoase. In sifonier sunt stapana, pentru cateva minute rapite hoteste, peste o lume. Lumea ei. Cand ma simt foarte indrazneata, deschid cutia lacuita in care ma asteapta bijuteriile. Nu arunc decat o privire, caci niciodata nu indraznesc sa le ating. Nu sunt scumpe, in micuta cutie cu comori nu sta ascunsa o avere in aur; sunt, insa, fructul interzis si stau in spatele singurei usi a sifonierului care se inchide cu cheia. Copilaria mea...
Am lasat-o undeva in urma, impartita intre o curte de bloc si o gradina fermecata. Gradina ei, care mi-a vegheat de mii de ori jocul, si in care, in anii adolescentei, mi-am zbuciumat sufletul, patruns de o iubire prea mare... Acum, cand au trecut atatia ani, mi-a ramas, inca, un "de ce". De ce m-am indragostit...

Monday, June 13, 2011

Otongo

Verde, pana sus, la cer, mainile iubitului meu sunt ca ploaia, sunt picaturi care imi acopera corpul, una cate una... Iubitul meu e inalt, atinge stelele, ma face sa zbor, e soarele, e luna, e verdele care ma inconjoara, e piatra pe care m-am intins, rece si dura, este in iedera care m-a impresurat, este in aerul pe care il respir, este in frunzele care imi acopera narile, este ploaia care imi astampara setea, iubitul meu este vantul care ma ravaseste...




Cand am deschis ochii, el nu mai era acolo. Eram singura, in jungla verde, cu sunetele ei, cu aerul ei greu si umed. Nu stiu cat timp a trecut, nu stiu cum am reusit sa ma ridic de pe pietrele reci, care imi muscau din spate, una cate una... De ce acolo? Stiam de ce. Pentru ca trebuia sa se razbune pe mine. "Acum suntem chit", imi soptise in timp ce ma tragea spre el. "Acum stii si tu cum e..." De ce crezusem ca va fi altfel? Luni de zile il urmarisem, cum muta piatra dupa piatra catre atelierul tatalui sau, si cum isi pregatea uneltele, cum isi potrivea fiecare lovitura. "Nu te mai uita dupa baiatul cioplitorului!", mi-a spus bunica intr-o zi, "Nu e bun de tine! Tu nu vezi ca asta nu vede altceva in afara de piatra rece pe care o framanta in maini?"... dar nu mi-a pasat. Intr-o zi, in drum spre piata, i-am aruncat o privire. Statea in usa mica a atelierului si parea ca asteapta ceva. "Vreun caraus", mi-am zis, dar m-am inselat. I-am simtit ochii fierbinti pe fata mea, pe maini, pe coapse, si atunci am stiut. Se uita la mine. Am simtit ca ma arde, ca ma mistuie atunci si acolo, ca, daca incap vreodata pe mana lui, nu mai am scapare. "Fereste-te de asta!" mi-a suierat bunica, "fereste-te de el ca de necuratu'! N-o sa-ti aduca decat lacrimi si o viata amara. In afara de asta, in curand nu o sa mai ai de-a face cu nimeni...". Nu am inteles-o. Am luat-o inainte si am ras in sinea mea de cuvintele ei, pe care mi le-am alungat repede din minte. Nu stiam atunci, am aflat mai tarziu ca avea dreptate. De aia am facut-o. De aia l-am lasat sa se razbune pe mine, ca sa ma razbun pe ea. Afurisita sa fie pe veci pentru ce mi-a facut!

Wednesday, June 1, 2011

Mon cher Marcel...

Mon cher Marcel,




Astazi am avut parte de o surpriza! Eram la bistro cu maman, cand a trecut pe langa noi dragul de unchiul Walter, il stii cum e, politicos ca intotdeauna. Nu prea l-am luat in seama, ne-a spus cat de mult iti place New York-ul, imi venea sa ii strig acolo, in strada: "Da, dar ma place pe mine mai mult decat afurisitul ala de New York si cladirile lui prea inalte!", dar m-am abtinut... Mi-am tinut limba si bine am facut, pentru ca urmatoarele lui cuvinte au fost un adevarat soc pentru mine. "Am ceva de vorbit cu tine", mi-a spus, "intre patru ochi. E un secret. Are de-a face cu Marcel". Am clipit repede, de parca imi intrase ceva in ochi, caci m-a luat pe nepregatite si nu am mai putut sa refuz. Am crezut ca stie, am crezut ca totul s-a terminat si ca secretul nostru s-a aflat. "Vreau sa faci ceva pentru mine... pentru Marcel", mi-a spus. Am inghitit in sec, insa am reusit sa ingaim la repezeala "Da, sigur... orice este nevoie, vreau sa spun, ummm, ce trebuie sa fac?". Mi-a zambit, mi-a luat mana intr-a lui si, cu o privire ganditoare, mi-a examinat degetele. "Sa te ia naiba, Lucille, pentru cum mi-ai taiat unghiile, atat de scurte si urate!", mi-am zis, dar am ramas nemiscata. Parea ca asteptam amandoi sa se intample ceva, de parca acel moment avea sa ne schimbe vietile amandurora pentru totdeauna. Cred ca aratam tare caraghios, acolo, pe strada prafoasa cu miros de vara statuta, cu soarele batandu-ne in crestet, eu, o fetita, departe de a fi o frumusete, iar el, un barbat matur, cu ochelarii cu rame subtiri, cu privirea pierduta in ganduri, cu mana mea intr-a lui, privind-o insistent. "Marcel vrea sa rastoarne lumea... cine sunt eu sa-l opresc...", a soptit. "Nici nu stii cat de importanta esti...", a mai spus. "Lui Marcel i-a mai venit o idee trasnita, stii tu, se joaca cu obiecte din ce in ce mai ciudate", a zambit el si mi-a facut cu ochiul. Uitase, deja, gandurile de mai devreme, iar ochii i se luminasera. "A scornit un joc nou. Ii spune hai sa vedem pana unde putem sa mergem. Acum vrea sa ascunda lucruri. Stiu, pare ca nu e mare lucru, pe langa altele pe care le-a inventat, si stiu ca ii place sa spuna povesti pe care nimeni nu le intelege, dar de data asta..." a oftat, "de data asta vrea sa ascunda un obiect concret. Iar tu o sa-l alegi pentru mine". M-am cutremurat. Nu mi-a venit sa cred, eu, eu, EU! Sa fiu partasa la un secret, o taina pe care numai eu sa o pot dezlega, pe care nici macar tu, mon cher Marcel, sa nu o descifrezi! Imi venea sa tropai de bucurie, acolo, in strada, cu maman privindu-ma stramb pentru ca ma inrosisem din cap pana in picioare... Nici nu mai stiu cand am ajuns acasa, nici cand m-am aruncat pe pat cu rochita de strada, nici cand am plans de fericire cu fata adanc afundata in perna...

Saturday, May 21, 2011

O amintire, cat timp sa fi trecut de atunci...?

Draga Aka,

Ti-am povestit vreodata despre Otongo, cea cu pielea smeada si miros de cacao? Cea care imi bantuie noptile si imi tulbura viata, cea pe care am cunoscut-o inainte sa o cunosc? Mult timp, am crezut ca nu exista, ca o astfel de iubire mistuitoare nu este de pe lumea asta, ca nu poti sa simti pe cineva fara sa il atingi, ca nu poti sa mirosi pe cineva fara sa ii fi aproape, ca nu poti sa ii simti parul negru pe fata fara sa iti afunzi chipul in el... Cand am pasit pe taramul acela indepartat, nu am stiut ca acolo ma voi pierde, ca acolo, pe tarmul acela nou cu aer de capat de lume, imi voi lasa sufletul. Nu am stiut nimic, asa cum stiu acum ca viata mea de dinainte nu a fost cu adevarat viata. Ca nu am trait pana nu am ajuns acolo, intr-un loc al carui nume nu stiam a-l pronunta, inconjurat de niste oameni a caror limba nu o intelegeam si ale caror credinte erau la fel de indepartate de a mea ca pamantul de soare... Cum am ajuns acolo? De ce a hotarat soarta sa sufar atat? Nu stiu nici astazi sa iti raspund; astazi, cand iti scriu aceste randuri, totul pare inconjurat de o ceata densa, magica, ireala, care face ca totul sa imi para un vis si sa se piarda in negura care imi afecteaza memoria. Am fost cu adevarat acolo? Oare ea chiar a existat? Otongo, cea pe care mi-a amintesc intr-o dimineata de primavara, cu pielea lucioasa in lumina amiezii fierbinti, cu parul inconjurat de o coroana de foc solar, sacra, pura, de neatins, ca o divinitate rasarita de niciunde in mijliocul pucioasei care ne inconjura. Cu bratele deschise, dansa in praful drumului pe o muzica numai de ea stiuta. Printre nimicurile ei, dansa...